Read time: 6 min

Unde te vezi peste 5 ani? Cu siguranță, nu la țară mă vedeam.

O clasică întrebare de la interviurile de angajare, deseori mă face să zâmbesc, pentru că mă chemă la un moment de introspecție. Dacă în urmă cu 5 ani mă întrebam chiar eu, unde mă văd peste 5 ani, răspundeam clar și răspicat: pe scenă la TedX. Mai în râs și mai în glumă, eu chiar asta voiam. În prezent, la 5 ani distanță sunt departe de a fi pe scenă la TedX, dar sunt pentru prima dată (și în ultimii ani cu precădere) exact unde aveam nevoie să fiu de mult.

Sunt într-o comună la jumătate de oră de Florești, iar noaptea (când nu e trafic) chiar la o jumătate de oră de orașul de 5 *, Cluj-Napoca. Am dat una dintre cele mai mari comune din țară pe o altă comună mai mică, dar în care m-am simțit acasă de la prima întâlnire. Ne-am curtat reciproc vreme de 4 ani, iar de anul trecut, din iulie, ne-am mutat aici, cu chirie, pentru a ne asigura că ne potrivim și ne putem duce traiul împreună.

Astăzi, la aproape un an distanță, pot spune împăcată că aici vreau să îmi duc traiul, să îmi trăiesc momentele de tihnă, să îmi construiesc amintirile.

Dar, evident, pe buzele multora s-a aflat întrebarea, de ce viața aici, mai la țară? Răspunsul astăzi este simplu: pentru că aici am regăsit toate valorile noastre de viață și echilibrul.

Dar, cum am ajuns aici când nici eu nu provizionam asta? Aici, se lasă cu introspecție.

Sunt multe de spus și multe de scris despre viața la țară, iar eu îmi doresc să las alte articole să vorbească despre asta, însă, simt nevoia să spun că viața la țară nu este pentru toată lumea și nu reprezintă soluția ideală pentru fiecare individ. Viața la țară nu ar trebui să fie noul trend post-pandemic, pentru că viața la țară este o decizie pe termen lung și are multe aspecte care trebuie luate în calcul. Și aici, fiecare trebuie să răspundă pentru el, pentru nevoile și valorile lui. Pe scurt, ceea ce pe mine mă face fericită pe tine s-ar putea să te întristeze și reciproca e valabilă.

Viața la țară este frumoasă când alegerea ne aparține, când deja am savurat orașul și ne-am hrănit cu tot ceea ce el a avut mai bun și mai puțin bun în el. Viața la țară este minunată când lipsa condițiilor o pui pe seama unei experiențe de viață ( intenționată) și ai sau cunoști alternative. Dar, viața la țară are și alte laturi mai triste, mai grele și mai sărăcăcioase. Și despre toate acestea, vreau să las alte articole să vorbească. Noi, am ales să prezentăm povestea noastră și viața noastră, deoarece nu am fost investiți cu puterea și importanța de a vorbi în numele conceptului de viață la țară. Este drumul nostru, povestea noastră, iar dacă asta inspiră și aduce un zâmbet, trezește o melancolie, leagă o prietenie, noi ne declarăm împăcați.

După cum scriam mai sus, dacă în urmă cu 5 ani cineva mi-ar fi spus: uite Ioana, peste 5 ani ai să te muți la țară, ai să-ți faci o grădină cu legume, ai să tunzi iarba, ai să crești un cățel în curte, ai să lucrezi de acasă, ai să renunți la blogul ioanapomnutiu.ro și ai să-l înlocuiești cu un altul unde ai să scrii despre lucruri frumoase din și despre viață, i-aș fi râs în față și ironică cum mă știam, i-ași fi răspuns: alții zboară pe lună și eu mă întorc la căpița de fân? Ei bine, Cineva, cred că ai avut dreptate.

Ei bine, eu m-am născut într-un oraș mic, muncitoresc, de o culoare gri la propriu și la figurat. Dar, am crescut mai ca toți copii din anii 80 la bunici, la țară. Iar despre anii copilăriei am scris prea multe articole pe vechiul blog, încărcate cu melancolie și un dor nebun după palanețele cu varză și prune ale bunicii, despre șotron și nouă lemne, despre rațele și vânătorii, despre mâța și ascunselea, despre lacurile din Băi (Turda) și despre mersul la câmp cu bunicul, doar de dragul de a mâna eu calul și căruța.

Despre mâinele aspre și muncite ale bunicii și despre ochii albaștri ai bunicului, despre cea mai frumoasă perioadă a vieții mele. Iar acest lucru l-am realizat abia în urmă cu 1 an, pe când aveam 35 de ani.

Și totuși, am crescut și am fost crescută să visez să ies din gri-ul orașului, să învăț și să ajung cineva: să te știu acolo, undeva într-un birou, că ai minte și poți să ajungi un șef. Și astfel, am visat 4 ani de liceu cum va veni ziua când voi lăsa orașul gri și voi păși în orașul cu tramvaie pictate și fuste colorate și am să mă fac om. Și am venit și am învățat și diplomă mi-am luat. Și am muncit, și am muncit și am crescut și apoi am mai crescut și mi-am luat credit și mi-am luat apartament. Iar bunica, se lăuda în acele vremuri că nepoata ei și-a luat bloc acolo la Florești, pe când eu îmi luasem doar un apartament. Și am mai muncit, și m-am distrat, am învățat, am colindat festivaluri și am făcut voluntariat, am călătorit și am mai muncit și am ajuns și șef, mai modern ce-i drept, am ajuns Manager. Și a fost frumos, până când a început să scârțâie și să realizez că mie nu îmi place treaba aceasta de șef în timpurile acestea, pentru că eu și timpurile avem principii și valori diferite. Și ne-am despărțit eu și munca în sistem clasic în februarie 2019, cu câteva săptămâni înaintea izbucnirii pandemiei.

2019 mi-a plăcut, a fost anul meu de Sabat. Am desenat și am pictat cât pentru o viață. 2020 am pus bazele conceptului Tihna și am sperat la o afacere mică, de suflet, cu care să îmi umplu timpul pe lângă munca de acum de acasă, în afacerea partenerului de viață de atunci (astăzi domnul soț Gașparian). Dar, o afacere mică și de suflet, nu e atât de drăguță pe cât pare pe Instagram. Iar mai apoi, a venit 2021 care s-a jucat cu sufletul, mintea și emoțiile mele. A fost anul marilor întrebări și deși am mai mereu răspunsul la mine, de data aceasta, oricât te-ai pregăti, sunt lucruri pentru care nu ești niciodată pregătit.

Ani la rând, pe vechiul blog încheiam cu un vers din Pasărea Colibri: Sfârșitul nu e aici și știam mereu că aceea nu e viața mea. Dar, când pe calea ta alegi mereu asfaltul, e greu și nu e la îndemână să alegi și poteca. Când 2021 mi-a luat-o pe bunica, mama mamei mele, omul care m-a crescut, m-a hrănit și m-a făcut om ca să nu mă râdă satul, a fost prea mult. Mi-a întors toate valorile și credințele pe dos, le-a jucat pe degete și le-a aruncat în neant. Și bine a făcut. Pentru că uneori, când tu nu ai putere să acționezi, viața vine și alege în locul tău, iar atunci, tu vei juca cărțile vieții cu ceea ce ea îți mai lasă în mână.

Omul are nevoie de apartenență, de o comunitate, de un sat, trib, spune-i cum vrei. Și eu sunt om.

Omul are nevoie de apreciere și validare. Și eu sunt om.

Omul are nevoie de încredere, siguranță. Și eu sunt om.

Omul are nevoie să ofere și să primească iubire. Și eu sunt om.

Omul are nevoie de un scop în viață. Și eu sunt om.

Iar scopul meu, a devenit să învăț și să îmi amintesc constant că e suficient să rămân un simplu om pe scena vieții mele, în tribul meu.

Iar dacă asta nu îmi e destul, să dau mai departe din mine și lumii. Să mă arăt și lor, căci poate suntem mai mulți rătăciți prin lume.

Si dacă eu și ei credem că nu e destul, e ca și cum am spune că bunica nu a fost destul, pentru că doar a crescut 2 fete, 3 nepoți, s-a îngrijit de casă și de grădină. A fost mamă, soție, bunică, soră, mătușă, verișoară, vecină, care a iubit să croșeteze, care ne-a făcut cele mai bune palanețe cu varză și prune pe care nu le vom mai mânca niciodată, care ne-a făcut cei mai buni cartofi pai în unsoare de porc, bunica de care îmi amintesc la fiecare pâine coaptă acasă.

Cum să nu fie destul, când chiar și ieri, la realizarea primei noastre grădini de legume, ne-am amintit de ea, de mâinile ei aspre și muncite la câmp. A fost de-ajuns în viața ei și de-ajuns și în a noastră.

Cu toate aceste cărți rămase în mână, am pășit în noua casă și noua viață la țară. După cum spuneam, nevoile, valorile și credințele ne sunt diferite de la individ la individ. Fiecare știe ce i se potrivește mai bine. Dar eu știu, că acum sunt unde aveam nevoie să fie.

Pentru că la țară a fost copilăria mea și acolo și atunci, am fost cel mai fericit om.

Pentru că bunicii și dragostea lor, sunt temelia omului care sunt astăzi.

Pentru copilul din mine.

Călătoria pe blog abia începe. Pentru că abia acum, la aproape un an distanță, am învățat să accept și să ascult liniștea de aici, să îmi fac ordine în minte și să simt despre ce vreau să scriu. Planurile ne sunt multe, proiectele ambițioase și sperăm doar la sănătate.

Să ne ținem aproape!

P. S. Suna-ți-vă bunicii dacă îi mai aveți!