A fost un sfârșit de săptămână cu de toate dar, în drumul meu spre casă, două cuvinte se conturau în minte: recunoștință și reziliență.
Recunoștință că am reușit să învățăm împreună să ne cultivăm o reziliență crescută, tocmai prin recunoștință.
Și nu pot să continui fără să nu mă întorc la anii copilăriei. Anii 80-90 nu au fost ani bogați în cărți de psihologie și nici ulița nu abunda de teorii despre cum să fii recunoscător sau să ai o reziliență crescută.
Viața copilăriei mele era mai simplă, valorile de viață erau si ele mai simplu conturate, dar oamenii păreau că știu mai bine ce au de făcut în și cu viața lor. Pentru că nici opțiunea nu prea exista. Și atunci, lucrurile se făceau așa, ca să nu te râdă satul, că doar cine o mai văzut așa ceva. Oamenii copilăriei mele erau mai umili și cu frică de Dumnezeu și se știa prea bine că Dumnezeu te încearcă și îți dă greutăți în viață, dar numai cât poți duce. Și poate aceste mici lucruri le-au format acestor oamenii o reziliență crescută. Viața nu era despre fericire ci era despre supraviețuire. În plus, viața era mai grea iar oamenii nu prea aveau timp să mediteze, că aveai de prășit dacă voiai să bagi la burdihan la iarna. Și da, fraza celebră că vremuri grele crează oameni puternici este valabilă. Dar și continuarea spune că oamenii puternici crează vremuri bune iar vremurile bune crează oameni slabi. Iar oamenii slabi crează vremuri grele. Viața în definitoriu este un ciclu de evenimente, iar fiecare generație se crede mai bună și fiecare generație crede că ea e ultima care mai poate salva ceva. Suntem simpatici cu toții.
Am fost crescută de o bunică cu o reziliență extraordinară și care cel mai probabil mi-a insuflat fără să vrea și fără să știe și mie o reziliență crescută. Mi-a creat o ancoră atât de bine înfiptă în realitate și o capacitate de a accepta și depăși evenimente, de a mă adapta și pentru asta, sunt cel mai recunoscătoare.
Dar, omul vieții mele este bunicul. El este omul care a avut mereu o vorbă blândă, o voce caldă, o glumă pregătită și spusă la țanc, omul care m-a învățat să iubesc animalele, natura și cel mai important, mi-a transmis fără să vrea și fără să știe, că nu e bine să iau prea în serios totul în viață. Este omul pe care l-am văzut foarte rar nervos, dar omul care mereu când se emoționează plânge. Și nu îi este rușine că plânge. Este omul care chiar și la 84 de ani, mai are disponibilitatea de a învăța lucruri noi. Mai greu, dar măcar încearcă. Este omul care a știut mereu să se concentreze pe ceea ce are și nu să se plângă de ceea ce nu are. Iar pentru mine, aceasta este definiția recunoștinței.
Sfârșitul acesta de săptămână, a fost cu de toate.
Oameni dragi mie au pierdut un om drag lor, iar bunicul a pierdut, probabil, un ultim om din tinerețea lui, din familia lui. A pierdu-o deja pe bunica, și-a pierdut frații, și-a pierdut mai toți vecinii de pe stradă și mai toți prietenii și nu pot să îmi imaginez, cum se simte un om, când mai toți oamenii de seama ta, au plecat.
Dar, împreună, am învățat când am pierdut-o pe bunica că niciodată nu ești pregătit, dar îți rămâne doar să fii recunoscător pentru toate momentele pe care le-ai avut cu omul respectiv. Și uneori asta ajută în procesul de vindecare. Ne-am construit în acești 3 ani, împreună ca și familie, o reziliență pentru viață și pentru ceea ce știm că ne așteaptă, singurul lucru cert în viață. Am plâns împreună, am depănat amintiri, am fost vulnerabili, ne-am îmbrățișat și apoi, am acceptat că e un eveniment trist. Apoi, am fost recunoscători că suntem aici, noi cei rămași și ne avem unii pe alții și nu suntem singuri.
L-am privit pe bunicul meu de 84 de ani cum se joacă cărți, face glume, vrea să trișeze la joc și nici când e prins nu recunoaște, cum se relaxează în fotoliu cu masaj, cu o bere în mână, cum se preface că citește și ne-am minunat cum el la 84 de ani, nu are nevoie de ochelari. Cu siguranță, nici mai mult de 2 rânduri nu a citit.
Ieri, a fost cu de toate. Dar, mi-au scos în față o emoție și o capacitate, împreună cu care, noi am putea să ne facem viața mai ușoară și mai frumoasă. Și ne este la îndemână informația și capacitatea noastră de a evolua. Trebuie doar să deschidem ochii și urechile. Poate un pic și sufletul.
Cât adevăr,,,,,copil frumos,om sensibil,ființă puternică în același timp…..Ai rădăcini de care poți fi mândră. AVEM .