Ce e al tău e pus deoparte…

Nu îmi amintesc cu exactitate care a fost ziua în care am dat curtea bunicilor pe plimbările adolescentine. Dar să tot fi fost în pragul vârstei de 14 ani. Nici atunci și nici aproape 20 de ani mai târziu, nu cred că am știu sau simțit cât de mult mi-au lipsit meleagurile copilăriei. Când scriu meleaguri, astăzi, conștientizez că nu neaparat de acele străzi, curți, oameni îmi era dor. Îmi era dor de acel întreg, de acel ritm al vieții, pe care încă îl simt și regăsesc atunci când ajung acasă, dar pe care l-am redescoperit în altă formă, mai departe de casa copilăriei și orașul care m-a crescut.

Ani la rând pe vechiul blog am scrie despre strada Cireșului, despre bunici, palanețe cu varză, despre ochii albaștri ai bunicului și mâinile lui aspre de la munca câmpului, despre asprimea bunicii care te voia om, ca să nu te râdă satul. Și chiar și atunci, credeam că e doar dorul de ei, de anii copilăriei, un soi de melancolie nelalocul ei pentru un om care a crescut și a îmbrățișat un oraș mai mare decât cel natal și care avea planuri de cucerire de netăgăduit.

Doar că în mai tot acest timp m-am simțit mai nelalocul meu decât oricând. Erau ani în care eu cu mine nu ne cunoșteam prea bine și ani în care am îmbrățișat viitorul ca pe ceva pe care ceilalți se așteptau de la mine. Iar aici, nu mă refer la părinții mei, deoarece ei m-au susținut și încurajat mai mereu, dar așa erau vremurile. Erau anii în care erai rușinea scării de bloc dacă tu nu mergeai la facultate, că trebuie, că nu trebuie: țara te vrea acolo într-un birou, să ai căldură sub fund și să ajungi un om important într-o companie. Și oricum, eu la acei ani, altceva nu știam ce să fac cu viața mea. Și nu îmi pare rău, pentru că noul oraș la care am visat toți anii liceului m-a primit cu brațele deschise, cu fuste colorate și tramvaie pictate (cum îmi place să scriu), mi-a adus oameni și experiențe, perspective și motivație, m-a ghidat și m-a învățat că există o bulă pentru fiecare dintre noi. Iar tu din bula ta, crezi că toată lumea e la fel, că așa se face și așa se drege. Doar, că la fel de bine, poți să spargi bula și să o faci un pic mai mare.

Încheiam marea majoritate a articolelor cu un soi de speranță dată de versurile Pasărea Colibri: “Sfârșitul nu e aici”….deși simțeam că acele gratii de la colivie, metaforic vorbind, nu se vor rupe niciodată. Doar că și atunci și chiar și astăzi, o vorbă din popor spune că Ce-i al tău e pus deoparte. Gluma e: că e la mine în pod.

Dar podul poate fi metafora pentru mintea, sufletul sau acolo înăuntrul meu.

Acolo, în sufletul meu, am simțit întotdeauna că sfârșitul nu e aici. Iar atunci când ești om mare, viața mai vine și mai asezonează cu una alta, în speranța că poate te prinzi că locul tău nu e aici. Slava cerului că într-un final m-am prins și eu, mai târziu și mai încet ca și laptele pus în borcane la prins.

Deja pășisem pe meleagurile actuale și cu fiecare vizită în zonă, la casa părinților soțului, simțeam cum acel dor de copilărie se hrănește și devine tot mai curajos. Nu era curtea copilăriei, nu erau bunicii aici, dar era spațiu, liniște, un ritm mai lent, verde, multe verde și mereu ceva de făcut pe lângă casă, care să te țină în mișcare și să te facă să lași telefonul din mână. Aici puteai lăsa vântul să se joace cu părul tău fără să îți pese că, virgulă, coafură nu rezistă. Aici poți mânca pită picurată fără grija kilogramelor care se vor acumula. Aici copilul a revăzut cu ochii adultului cum un iepuraș a luat viață, cum roșiile verzi se coc, cum menta se usucă și va fi ceaiul acela hygge pe care îl savurezi de pe colțarul de la bloc, cum cititul afară nu se compară cu nici cea mai confortabilă canapea.

Aici am văzut de afară cum soarele răsare și cum o zi se încheie. Și am știu că de asta am eu nevoie. Că asta mi-a lipsit mie. Am știut că toate vor căpăta sens din nou, dacă aici îmi duc traiul.

Ce-i al tău e pus deoparte.

Mintea a început a lucra și pe OLX a căuta, terenuri sau case în zonă. Planul nu era, dar știam că trebuie să caut. Iar câteva luni mai târziu a apărut o casă de închiriat. Acela a fost momentul în care nu mi-a mai păsat de apartamentul meu și nici de ce vor face chiriașii din el (și au făcut și am renovat) și am părăsit una din cele mai mari comune din țară fără să privesc înapoi.

Pe 1 iulie se fac 3 ani de când noi am părăsit Florența de Cluj de 5*. Iar despre primul an, am scris aici.

Am sperat că fiind aici, voi găsi mai ușor locul pentru noi. Am trăit frumos într-un an cât nu am trăit în ultimii 10. Dar, din căutare nu ne-am oprit, deoarece odată ajunsă aici, am știu că eu nu mai vreau să mă întorc.

Opțiunile nu sunt multe și totuși, nu puține, doar că oamenii numai când simt miros de 5* deja cresc valoarea unui teren sau a unei case, pentru simplul fapt că te afli la 30-40 km Cluj. Nimic nu era să fie pentru noi.

Dar, aici noi scriem despre Ce-i al tău e pus deoparte. Si acolo era. Din 1914, nelocuită în ultimii 10 ani.

Era anul trecut, exact pe vremea aceasta, când eu OLX-ul îl răsfoiam și am văzut un balcon. Atât a stat la baza deciziei de a ne urca în mașină și a merge 6 km până în satul de lângă.

Eu voiam o căsuță mică pe care să o renovăm noi, cu mâinile noastre, unde toate pasiunile mele pentru design interior și handmade și toată priceperea domnului soț să se completeze, să își facă de cap. Doar că această căsuță, era un vis de mult uitat și ceva ce eu, Ioana de la 20 și ceva de ani, nu aș fi putut și nu aș fi știut că o îmbrățișez. Doar că ce e al meu și al nostru, a fost pus deoparte bine. Ne-a așteptat ca viața să ne aducă împreună, să ne lase să ne cunoaștem și să trăim, doar pentru a simți în fața ei, că trebuie sunăm. Să vină cineva și să ne spună povestea ei, de ce: ATENȚIE! cade tencuiala, țiglele o iau la vale, dar Doamne ce balcon frumos, uite acolo ce hambar mare și o grădină de 800 mp, Tu ai văzut teracotele? Aici a fost cândva sediul Poliției și în acel balcon a fost instalată o mitralieră pe vremea războiului.

În aceea seara, deși nu era o căsuță ci de-a dreptul un conac de 300 mp, cu un hambar de 150 mp, cu o curte de 1800 mp și mult de cosit și tuns iarba, cu un buget considerabil de investit, eu am știu că sunt pregătită pentru ea. Iar el, nu și-a desprins ochii de la ea. Tot eu m-am vindecat prin ea și m-am întors la orașul de 5* pentru a-mi continua drumul pe care l-am început la 20 de ani, pentru că nu orașul a fost de vină, ci unii oameni și eu, pe de altă parte.

Anul trecut, pe 1 iulie eram la concertul Pink, cu apartamentul deja vândut și avansul achitat pentru casă. Două visuri într-o săptămână.

Ce a fost al nostru a fost pus deoparte.

Voi trăi orașul în fiecare zi, dar seara aici mă voi întoarce. Momentan, le iubesc pe amândouă, au fiecare farmecul lor, în doze potrivite.

E un proiect ambițios, pe cât de frumos, pe atât de dureros (am aflat de existența unor mușchi despre care nici nu știam că există), este un vis pe care uneori nu știu cum să îl îmbrățișez, dar știu că multe proiecte și momente de tihnă se vor petrece.

Dar merită, pentru că acum mă aflu la locul potrivit în momentul potrivit. Nici mai repede, nici mai târziu (sper).

Sperăm doar la putere și sănătate, să o inaugurăm, să o putem trăi frumos.

Ce e al tău e pus deoparte.

P.S. Eu o să trăiesc ca și în copilărie.

One thought on “Ce e al tău e pus deoparte…

  1. Foarte frumos ai scris! Frumoase și fotografiile! Eu cred cu tărie că “ce-i al tău e pus de-o parte”. Și mai cred că dacă îți dorești ceva cu adevărat, acel lucru chiar se va împlini. 🤗

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *