Este timpul lui ai atâtea de făcut și ai atât de puține ore într-o zi.

Luna MAI ne-a bulversat pe toți, cred. Pe mine atât de mult că am avut timp să scriu 🙂 Pentru că luna mai a hotărât că eu nu pot să grădinăresc, să mă ocup de planurile mele din curte și în plus să se mai și joace cu starea mea de spirit.

Sunt atât de multe lucruri pe care trebuie să le facem și sunt atât de multe lucruri pe care vrem să le facem. Și nu știm cum se face că ne învârtim mereu în jurul și cădem în plasa lui “trebuie” să facem și nu mai ajungem la vrem să facem.

Este timpul în care social media, cărțile și lumea din jurul nostru și chiar noi, știm să dezbatem cu ardoare subiectul timpului. Cea mai prețioasă resursă pe care o avem și pe care o risipim pe nimicuri care trebuie făcute. Timpul care parcă astăzi zboară mai repede ca oricând. Cum trece și timpul acesta…

A câștiga timp, a fi mai productiv, a salva resursa prețioasă a devenit un trend pe buzele tuturor.

Și totuși, ce ne facem cu timpul care ne zboară printre degete?

Răspunsul nu e la mine. Dacă l-aș avea, l-aș împărtăși și ne-am salva cu toții.

O bună perioadă de timp, am crezut că monitorizarea timpului ține de faptul că vreau să controlez lucrurile. Știu exact ce, cum și când fac. Dar mai mereu am știut că nu fac chiar ce vreau, cum vreau și când vreau. Pentru că…viața se întâmplă cu și fără voia mea. A fost mai mereu vorba despre așteptări de la un anumit moment, de la o anumită persoană, de la o anumită acțiune. Lecția controlului și anume că nu deținem controlul chiar și atunci când avem toate necunoscutele la vedere am învățat-o cu mulți ani în urmă și a fost o lecție dură dar prețioasă.

A fost momentul în care viața îți pune pe tavă un eveniment și te lasă să înveți singur ceva de aici sau să pleci așa cum ai venit. Gândul meu la acele vremuri a fost: dacă în firul vieții ar fi o linie orizontală iar eu aș fi fost ultimul om înaintea liniei, m-aș fi gândit la cât ghinion am să fiu eu ultima care trăiește aceste momente. Dacă eu aș fi fost prima după linia orizontală, m-aș fi întrebat de ce tocmai eu? Dar nu am fost nici prima și nici ultima și oricât m-am pregătit, viața s-a întâmplat și și-a urmat cursul ei firesc. Iar eu am învățat lecția controlului. Că nu îl dețin și nu am să îl dețin vreodată. Oricât mă pregătesc.

Am trecut mai apoi și încă sunt acolo uneori, la priorități ca și problema a timpului care zboară după cum îl taie capul. Iar pe alocuri, prioritățile sunt cumva verișoare primare cu controlul. Am avut și eu o prioritate pentru luna mai și aceea de a mă ocupa de curte și de grădină, să le pregătesc de vară. Doar că MAI a devenit un soi de octombrie și deși mi-am cumpărat eu mănuși, sapă și plante, natura a hotărât că mai stăm puțin prin casă în MAI.

Și acum nu mai facem nici măcar ce trebuie, nici ceea ce vrem ci facem ceea ce putem.

Ne certăm cu vremea de parcă ei i-ar păsa. Mai scriem un articol pe blog după 1 an, despre ce? Despre vreme. 🙂

Dar adesea, în ultimii ani (cei care sunteți aici de ceva vreme, mai știți) eu am făcut câteva schimbări în viață. În pandemie am realizat că orașul care m-a primit cu brațele deschise și m-a crescut, nu mai este ceea ce eu vreau. Că nostalgia mea din perioada vârstei dintre 20-30 de ani nu era despre oraș, cercul meu de oameni, ci despre un dor. Dorul unei altfel de vieți, a cărui gust îl știam din copilăria de la bunici.

În aceeași perioadă, întrebările mele existențiale 🙂 au primit tot mai multe răspunsuri, tocmai prin pierderea unui om drag. Pentru că viața ne oferă răspunsuri dacă știm să le primim.

Una dintre întrebările mele din aceea perioadă se referea la cum reușeau bunicii noștri să aibă atât de mult timp? Cum reușeau ei să le facă pe toate? Cum reușeau ei să răzbească și să nu se plângă, în special când toate treburile de prin și pe lângă casă se făceau mai anevoie? Iar noi, cu toate aparatele și tehnologia din prezent, numai timp nu mai avem.

Dar care erau de fapt toate, toate pe care ei le făceau în aceleași 24 de ore?

Toate nu erau atât de multe.

Accesul la informație, resurse sau distrageri nu era. Și atunci, mi-am dat seama că poate cel puțin în viața mea, acesta este un prim răspuns.

Am acces la informație, dar am nevoie de toate informațiile din diverse domenii și din toată lumea? Pot să fiu bună, pregătită sau interesata de atât de multe domenii? Îmi aduc ele mie vreun câștig sau mă fură de timp?

Chiar trebuie să urmăresc zilnic știrile de la ora 19 ca să simt că sunt informată sau aș putea să caut eu știrile care contează pentru mine. Cu ce mă aleg în afară de frustrare și anxietate? Pentru că noi știri optimiste nu prea avem pentru că asta nu se pupă cu rating-ul.

În linii mari, am simțit că aici intervine FOMO: Fear of Missing Out- aceea frică paralizantă că ratăm ceva important, că rămâi pe dinafară.

Dacă nu fac asta, poate pierd ceva. Dacă nu văd asta nu voi avea informația. Dacă nu cumpăr asta poate pierd ocazia reducerii. Dacă nu mă duc acolo, nu îmi trăiesc viața la adevărata ei valoare. Dacă nu învăț asta nu îmi explorez potențialul din mine.

Și cum să te simți altfel când toți cei din jurul tău fac ceva? Călătoresc, mănâncă la restaurante mișto, participă la evenimente, se distrează la festival, se căsătoresc, fac copii, sunt promovați, se mută din țară și au vreme bună și își organizează curtea 🙂 ….

Fiecare dintre noi a fost acolo și e trist să simți că ai vrea și tu să faci, dar nu ai timp de toate acestea.

Dar, de câte dintre acestea chiar ai tu nevoie?

M-am trezit verbalizând că vacanța mea de vis ar fi în Bora Bora. 🙂 Eu, care nu sunt prietenă nici cu soarele și nici cu căldura. Eu care nu mă dau neaparat în vânt după călătorii. Dacă ar fi să aleg între a amenaja grădina exact așa cum vreau eu și a merge în Bora Bora, evident aș alege grădina. Nu că Bora Bora nu e frumoasă și nu aș avea nevoie de un concediu, dar Bora Bora nu e chiar în lista mea de priorități sau must have anul acesta.

E ușor să ne pierdem și e ușor să pierdem timpul. E mult mai ușor acum decât oricând.

Timpul trece la fel. Și nu timpul trece mai repede ci viața noastră. Modul în care noi tratăm timpul și importanța pe care o acordăm uneori în fața unor lucruri care nici măcar nu sunt relevante pentru noi. Acele momente, fracțiuni pe care le aruncăm pentru că sunt doar 5 minute.

Să câștigăm timpul înapoi e un exercițiu, iar resursele sunt multe.

Cred că putem începe prin a renunța și apoi prin a ne întreba ce este important pentru noi.

De departe de a fi eu cea mai bună prietenă cu timpul, dar totuși cred că am reușit câtuși de puțin să îl mai câștig de partea mea. Fiecare da la un moment este un nu la alt moment. Am restrâns lista de priorități, de mici bucurii sau lucruri pe care trebuie să le fac. Iar viața la sat și jobul la oraș mi-au adus un echilibru în viață pe care abia acum îl conștientizez și îi conștientizez importanța. Fiecare dintre noi are propriul ritm.

Cred că problema noastră este că deseori lăsăm viața să se întâmple fără să ne întrebăm. Fără să ne mai oprim și să ne întrebăm: de ce fac asta?

Fiecare om face în fiecare moment ceva. Fiecare om a făcut în fiecare moment al vieții lui ceva. Diferența este că acum ne și arată și noi și privim. Privim cum zboară timpul.

Timpul chiar este aceea resursă care poate fi controlată atâta timp cât respiri. Iar uneori, atunci când simțim că timpul ne scapă printre degete, ar fi mai bine să nu te/le mai iei prea în serios. Primul NU este mai greu. Dar atunci e și primul DA în fața timpului tău. Nu pierdem nimic, ne este doar frică de cum ne vom simți după acel NU. Dacă vor exista regrete.

Iar când NU chiar NU se poate….

Să ne mai oprim, să ne mai acordăm câte un moment (se numește moment dintr-un motiv) în care doar să stăm. Să nu faci nimic. Să stai tu cu tine. Să admiri cerul. Să lași gândurile să zboare.

Deseori, luăm în derâdere aceste recomandări, dar știu și chiar și tu știi, că cel mai greu lucru e să stai tu cu tine. Dacă tu cu tine poți să stai și să te simți bine, atunci ești o companie bună.

Și știu atât de mulți oameni, care ar face orice, doar să nu stea locului. Sau să își asculte gândurile, întrebările, răspunsurile.

Este un exercițiu pe care chiar și acum trebuie să îmi amintesc să îl fac. Să accept că vremea e cum e, că viața se petrece, să fie recunoscătoare că mă pot odihni.

Să îmi amintesc să apreciez și să fiu recunoscătoare că mă plâng până la urmă de vreme și de faptul că nu mai am timp de grădină. Dar, până la urmă, am timp să fac altele care nu trebuie dar totuși le vreau să fie făcute și dacă voi avea timp (sănătate) vor mai fi și alte luni de MAI-MAI nu MAI-OCTOMBRIE:

Și mai știu ceva, dar pentru altă dată: dacă nu te oprești tu, te oprește viața. Și atunci, măcar fii pregătit să înveți ceva pentru că lecția e dură și profesorul aspru.

Photo by: https://www.instagram.com/alxdosantos/